Alexandru Macedon

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanțial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru.[1]

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se pregătește pentru a conduce o națiune.

Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.

Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său și îl salvează.

Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.

În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la bătălia de la Chaeronea, în care regele Filip al II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.

În anul 336 î.Hr. Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae de către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană și principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani.
[modificare] Epopeea alexandrină

Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl despărțeau de războiul Troiei. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.
[modificare] Asia Mică

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia.

Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze râul și să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă crâncenă dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de moarte.[2]

După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el eliberează câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democrația. Unele orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistență, și pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a îndreaptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei - orașul Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios - "Nodul gordian"(conform legendei, cel care reușea acest lucru avea să stăpânească imperiul). Apoi Alexandru s-a îndreaptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a traversat cu ușurință.
Bătălia de la Issos
, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus. Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei, dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă, reușește să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată experimentată și compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din mai multe țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a așteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-lea, așteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei și, prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.
[modificare] Cucerirea Siriei și a Egiptului

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe orașe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei 30.000 de prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.

Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de 2 ori.

Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perșii nu erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei orașul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele și încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili și militari macedoneni.

După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoții acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranian și o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.
[modificare] Împotriva lui Porus

Alexandru avea în plan să cucerească India.Pe atunci, aceasta era împărțită în 16 regiuni, ce luptau pentru supremație, armata împreună însumând aproximativ 700.000 de oameni.De armata regelui Porus, pe Alexandru nu-l mai despart decât două fluvii:Ind și Hyndaspes.Indul îl trece folosind niște corăbii demontabile comandate din Siria.Regele de pe cealaltă parte fuge nevrând să lupte cu marele conducător.Grecii își organizează acolo armata și baza lor.

Marele tactician Alexandru, pentru a trece Hyndaspes după ce a parcurs timp de 2 luni spațiul dintre Ind și celălalt fluviu, nu putea folosi navele demontabile deoarece în timpul traversării indienii ar fi putut să lanseze săgeți contra lor.Alexandru înconjoară cu toată armata malul fluviului Hyndaspes timp de câteva săptămâni pentru ai da impresia lui Porus, regele de acolo, că alege un loc de traversare.

Porus se satură de această mobilizare continuă a armatei, așa că pune străji.Alexandru doar atât aștepta.Cu 13-14.ooo de oameni din cei 24-25.ooo pe care-i avea el traversează Hyndaspes noaptea pe furtună.Ajungând pe mal își grupează soldații.Uitându-se mai bine, descoperă cu oroare că erau pe insulă!Trec și acest șuvoi de apă și ajung pe alta!Alexandru mai traveresează odată apa și ajunge însfârșit pe mal, dimineața.În acest timp oamenii lui făcuseră gălăgie.

Porus află că Alexandru a trecut fluviul noaptea.El nu știe dacă a trecut cu cea mai mare sau cu cea mai mică parte din armată apa.El, judecând după hărmălaia depe celălalt mal, crede că Alexandru are puțini oameni după el, așa că trimite o grupă de 2000 de care și pedeștri cu fiul lui, numit tot Porus.

Pe glodul format noaptea, carele înaintează greu.Alexandru le surprinde distrugând aproape tot efectivul, inclusiv pe micul Porus.Acesta, după bătăliile din Afganistanul de azi învață calitățile cavaleriei ușoare și o apreciază mult.Porus, după ce vede că s-a înșelat, pornește atacul contra luzi Alexandru.El trimisese ca alte câteva mii de soldați să vină în ajutor.Aceștia, odihniți îl sprijină pe mărețul conducător.

Lupta începe.Elefanții lui Porus îngrozesc grecii.Până la urmă îi înfrâng.Porus vrea să îi spună ceva lui Alexandru.Acesta spune că îi va îndeplini un fel de dorință.„Aș vrea să fiu tratat ca ceea ce sunt și să rămân așa” a spus Porus, adică să rămână rege.Alexandru îl ascultă și nu îl omorî.
Căderea Imperiului Persan
mpins de ambiția de a pătrunde în inima Imperiului Persan și de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul și Tigrul fără a întâmpina rezistență.

Darius își adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de orașul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obișnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul și armele. Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr.

Acum perșii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogățiile luate, dar Alexandru îi cruță pe localnici și le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon și Susa; va întâmpina o rezistență sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes și va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puțini credincioși. Alexandru îl urmărește cu un grup mic de soldați într-un marș forțat și extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoțeau.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul și moștenitorul lui Darius. Totuși, nu se va opri aici și va supune și Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul și Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitență, pe un teren dificil. Rezistența perșilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei și a Bactrianei, unde Alexandru se căsătorește, după ritualurile persane, cu prințesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători și învinși, Alexandru și-a îndemnat adjuncții să facă la fel și i-a încurajat pe soldați să-și găsească soții persane.[3]
[modificare] Ultimii ani

Totuși, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion și l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui recepționa: dincolo de Indus, armata s-a revoltat și l-a forțat să facă cale întoarsă.

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaș, astfel încât, epuizat de acest stil de viață, a fost răpus de febră și a murit la numai 33 de ani, fără să numească un moștenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală și administrativă lăsată asupra țărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naștere unei strălucite civilizații elenistice care a supraviețuit chiar și cuceririi romane.Împărțirea imperiului
Pentru detalii, vezi: Împărțirea Babilonului.

Celui mai demn. În acești termeni sibilinici și-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul a fost împărțit în regiuni conduse de diadohi său succesori care, după ce s-au sfâșiat peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), și-au împărțit, în cele din urmă, imperiul său:

* Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obținute de către Seleucizi, aceștia formând Imperiul Seleucid;
* Macedonia a fost obținută de către Antigonizi;
* Egiptul a fost obținut de către Ptolemei, astfel formându-se Egiptul Ptolemeic;
* Asia Mica a fost obținută de către Attalizi.
* Posesiunile indiene au fost pierdute.

Astfel, profeția biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-litteram.

ÎN traducere numele Alexandru înseamnă „apărătorul omului”. Marele vis a lui Alexandru cel Mare era sa unească Grecia și să distrugă Imperiul Persan, care era cel mai mare pericol pentru orașele-stat din Grecia.